Pe coasta unui deal, lângă ruinele unui vechi oraş se află o vastă întindere albă, ale cărei ape erau apreciate de greci şi romani.
Pamukkale, însemnând “castel de bumbac” în turcă, este un sit natural din Provincia Denizili în sud-vestul Turciei, unde turistii de astăzi străbat vestul turciei ca să încerce acelaşi sentiment de uimire când văd terasele albe, dantelate, ridicându-se una deasupra celeilalte la fel ca englezul Richard Chandler, descoperitorul acestui loc mirific în anul 1765.
Apropiindu-se, el a privit “cu mirare” ceea ce părea a fi “o uriaşă cascadă îngheţată, cu suprafaţa vălurită, ca şi cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi piretrificat brusc în curgerea ei.
Aceste formaţiuni calcaroase sunt scoase în evidenţă de munţii întunecaţi ce se ridică falnici în spatele lor, astfel albul pufos al formaţiunilor strălucind în bătaia soarelui te obligă ca turist să porţi continuu ochelari de soare.
Zidurile, terasele şi stalagtitele de la Pamukkale acoperă o suprafaţă de aproximativ 2,5 km lungime şi 0,5 km lăţime. Ele au luat naştere din activitatea vulcanică ce apar în peisaj pe un platou aflat mai sus. Apa izvoarelor are un conţinut ridicat de var şi alte minerale dizolvate din rocă de apa de ploaie ce se infiltrează în sol, astfel că aproape tot ce este scufundat în apa respectivă se acoperă cu var, iar obiectele scăpate în apă par a se transforma în piatră în numai câteva zile.
Reputaţia izvoarelor datează încă din anul 190 î.Hr. Atunci, Eumenes al II-lea, regele cetăţii greceşti Pergam, aflată în apropierea ţărmului vesic al Turciei de astăzi, a fondat oraşul Hierapolis pe platoul cu aceste izvoare, oraş numit în cinstea Hierei, soţia legendarului fondator al Pergamului, Telefus. Acest oraş a fost inclus în Imperiul Roman în anul 129 î.Hr.şi a fost apreciat ca “staţiune balneară” de numeroşi împăraţi, printre care Nero şi Adrian, care veneau aici pentru a bea şi a se îmbăia în apa izvoarelor.
Turiştii din zilele noastre sunt urmaşii romanilor bogaţi de acum 2000 de ani. Ei vin pentru a se scălda în bazinele calde – unul dintre acestea având pe fund resturile sparte ale unor coloane romane – şi pentru a admira terasele albe de pe colinele aflate dincolo de oraşul-ruină.
